“Să știi, dar; că Domnul Dumnezeu tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui. Dar răsplătește îndată pe cei ce-L urăsc și-i pierde; nu dă nicio păsuire celui ce-L urăște, ci-i răsplătește îndată.” (Deuteronom 7-9-10)
Când Dumnezeu Se uită la un păcătos ispășit, El nu vede aceeași situație morală pe care a văzut-o când S-a uitat la acel păcătos care încă își iubea păcatul. Când Dumnezeu Se uită la păcătosul care încă își iubește păcatul și respinge taina ispășirii, dreptatea îl condamnă la moarte. Dar când Dumnezeu se uita la păcătosul care a acceptat sângele legământului veșnic, dreptatea îl condamnă la viață și Dumnezeu este drept când face ambele lucruri. Când Dumnezeu îndreptățește un păcătos, tot ce este în Dumnezeu este de partea păcătosului. Toate atributele lui Dumnezeu sunt de partea păcătosului. Nu este vorba că îndurarea pledează pentru păcătos și dreptatea încearcă să se lase tentată, ci tot ce este în Dumnezeu face tot ce face Dumnezeu. De aceea, când Dumnezeu Se uită la un păcătos și vede că nu s-a făcut ispășire pentru el, ori cel puțin că nu acceptă ispășirea, nu i se aplică. Situația sa morală este de asa natură încât dreptatea spune că trebuie să moară. Dumnezeu îl caută pe păcătosul ispășit care în credință știe că s-a făcut ispășire pentru el și a acceptat-o. Dreptatea spune că trebuie să trăiască. Păcătosul neîndreptățit nu se poate duce în cer mai mult decât poate păcătosul îndreptățit să se ducă în iad.
Stau uluit, Doamne, în fața harului răscumpărător care mi-a fost dat. Nu faptele mele, slavă lui Dumnezeu, ci lucrarea Ta a pecetluit înțelegerea. Aleluia pentru cruce! Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
