Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Findcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3:14-16)
Am citit cu foarte mare delectare în Vechiul Testament că, atunci când Moise a coborât de pe munte, fața îi strălucea de slava lui Dumnezeu. O, de-am vedea slava aceea din nou! De-a lungul timpului, după Cincizecime, oameni serioși și solemni, nobili și plini de substanță, gândire și teologie, întruchipau predicată din acele zile. Nu este de mirare că Dumnezeu Se mișca în splendoarea Sa reînsuflețitoare în mijlocul poporului Său. Dintr-un motiv oarecare, predicarea s-a schimbat. Unii spun că trebuie să țină pasul cu vremurile. Nu sunt așa sigur că acesta e motivul. Azi, predicile sunt în mare parte ieftine, frivole, necioplite, superficiale și distractive. Mulți din bisericile evanghelice cred că trebuie să-i distreze pe oameni, astfel nu vor mai veni la biserică. Oameni care ar trebui să aibă mai multă minte au pierdut seriozitatea predicării și s-au transformat în neghiobi. Am pierdut noblețea și am devenit neciopliți și superficiali. Am pierdut substanța și am devenit comedianți. Pierdut este, în predicile noastre, sentimentul înălțării lui Isus. Înălțăm orice altceva, doar pe Isus nu.
