„Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ‘Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoși.” (Matei 9:13)
Baza speranței noastre este bunătatea lui Dumnezeu. Multe lucruri care am crede că sunt, nu sunt baza speranței și așteptării noastre. În primul rând, pocăința nu este baza așteptării noastre. Pocăința nu este meritorie, ci o condiție pusă de Dumnezeu. El spune că trebuie să ne pocăim și să credem în Fiul Său; acest lucru este necesar fiindcă Dumnezeu l-a stabilit ca condiție. Dacă cineva a fost hoț 50 de ani, nu e niciun merit dacă în al cincizeci și unulea an încetează a mai fi hoț. Nu-i dai o coroană. Nimeni nu-i prinde o medalie la piept, zicând: “Pentru serviciile aduse. Acest nobil erou fura tot ce putea, iar acum s-a lăsat.” Toată lumea aplaudă și orchestra cântă. Nu, nu se face așa ceva. Omul ar trebui să se lase de furat pentru că așa e corect; însă nu e niciun merit în asta. A fost greșit de la bun început s-o facă. Pocăința nu este un act meritoriu și, cu toate că e necesară, nu poartă nicio virtute în sine. Speranța noastră se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu.
Ce mult Te laud, Doamne, pentru bunătatea Ta care îmi dă posibilitatea să vin înaintea Ta cu pocăință. Îți mulțumesc pentru că mi-a pus la dispoziție această. Amin și amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
