„Nu-Ţi aduce aminte de greșelile din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ţi aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!” (Psalmul 25:7)
În biserică există un mare pericol de a face credința meritorie. Pastorul și teologul german Dietrich Bonhoeffer, deși loial bisericii luterane, a scris în cartea sa “Prețul uceniciei” că biserica sa, din pricina marelui accent pe îndreptățirea prin credință, a făcut din credință un idol. Credința nu are nici un merit. Ai credință în Dumnezeu pentru că El e bun și Și-a demonstrat bunătatea în diverse moduri. Să zicem că într-un ceas greu de ispită și slăbiciune greșești față de cineva. După ce îți vii în fire, ca fiul risipitor, spui: “Mă duc la prietenul meu, mărturisesc și îndrept lucrurile.” Soția îți spune: “Dar crezi că te va ierta?” Și tu răspunzi: “Da, știu că mă va ierta pentru că știu ce fel de om e. Știu că e un gentleman binevoitor și amabil și mă va ierta, va uita toată povestea și niciodată nu va mai pomeni de asta. Un astfel de om e el.” Unde este meritul aici? În cererea de iertare sau în natura celui care iartă? În cel care iartă. Și la fel este cu Dumnezeu.
Doamne, vin la Tine nu cu vreo așteptare pe baza meritul meu, ci numai și numai a bunătății Tale. Îți mulțumesc pentru bunătatea inimii Tale pentru că m-ai acceptat în Cel Preaiubit. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
