Amy Carmichael, în vârstă de șaptesprezece ani, era în drum spre casă de la biserica din Belfast, când a venit la o bătrână săracă care căra un pachet greu- ceva ce nu era obișnuită să vadă în Belfastul prezbiterian. Amy, împreună cu cei doi frați ai ei, au luat mănunchiul de la femeie și au ajutat-o ținând-o de brațe.

Înconjurată de “oamenii repetabili” ai comunității, Amy nu a putut să nu observe că acțiunile ei erau puse sub semnul întrebării. Se simțea jenată. În propriile ei cuvinte, Amy a descris-o ca fiind “un moment oribil”. Eram doar doi băieți și o fată, și nu eram deloc niște Creștini entuziasmati. Am urât să o facem”.” Ei au ajutat-o, în ciuda faptului ca sentimentul de rușine exista văzându-se în obrajii lor roșii datorită asocierii cu o astfel de femeie, în public. Vântul și ploaia le suflau în față. Cârpele bătrânei îi atingeau.

Trecând pe lângă o fântână victoriană ornamentată, de pe stradă, “această frază puternica străfulgeră ca printr-o burniță : «Aur, argint, pietre prețioase, lemn, miriște de fân – lucrarea fiecărui om se va manifesta; și focul va încerca lucrarea fiecărui om pentru a vedea ce fel de lucrare este. Dacă munca vreunui om rămâne…”

Cuvintele erau atât de reale, Amy s-a întors să vadă cine le rostise. Nu a văzut altceva decât o stradă noroioasă, oameni cu priviri surprinse pe fețele lor și fântâna. Dar Amy știa că acesta era glasul lui Dumnezeu.

În acea după-amiază, Amy a închis ușa camerei ei și s-a închis cu Dumnezeu. Ceea ce s-a întâmplat în acea zi avea să-i schimbe cursul vieții și să-i afecteze profund prioritățile. Amy Carmichael a început să înțeleagă ce înseamnă să mori pentru sine.

Cum a afectat-o acest lucru? Ea a intenționat în inima ei să-L urmeze pe Cel care nu avea casă, nici posesiuni pământești dincolo de minimum. Ea avea sa fie “moartă pentru lume și aplauzele acesteia, moartă pentru toate obiceiurile, moda și legile sale.” Amy a avut un ochi pentru frumusete si nu a fost un sacrificiu mic ca ea sa îmbrățișeze această călătorie de ucenicie adevărata.

Amy a început să meargă pe la fetele “cu șaluri” care lucrau la mori și erau prea sărace sa cumpre pălării. Ele și-au folosit șalurile pentru a-și acoperi capetele, ceea ce era un lucru ofensator pentru membrii bisericii. Ce era mai rău, Amy aducând aceste brute “ordinare” la biserică sau doamna Carmichael permițându-si să meargă în mahalale pentru a le aduce? Nu s-au putut decide cu privire la acest lucru. Lui Amy nu-i păsa de reputația ei. Era moartă. Hristos era viu în ea, iubind fetele cu șaluri prin ea. A fost o ușurare pentru oamenii bisericii atunci când „șalurile” veneau într-un număr atât de mare încât Amy avea nevoie de o clădire separată pentru ei. Aceasta nu a fost o mică provocare pentru o fată acum de 22 de ani. Dar Amy l-a crezut pe Dumnezeu atât pentru Pământ, cât și pentru clădire. Invitațiile au fost trimise, iar marea deschidere a fost stabilită pentru 2 ianuarie 1889. Ea și-a invitat pastorul să dedice “Moara și Fabrica de fete” filială a YMCA”. Un banner a fost atârnat în față având scris pe el: “Pentru ca în toate lucrurile EL să aibă supremația.”

Doi studenți ai lui D.L. Moody au condus serviciul. Amy nu a fost pe platforma în acea noapte. Ea nu a fost în program. Da, viziunea ei a fost cea care a inițiat lucrarea și visul care a adus și clădirea. Dar ea a stat în umbră, în mijlocul publicului. Amy Carmichael murise față de sine.

Mai târziu, când Dumnezeu a chemat-o pe Amy în misiune, ea nu a pus la îndoială această chemare, deși a întristat-o să-i lase pe cei dragi. Pe câmpul misiunii, Dumnezeu a folosit din nou “inima de mamă” a lui Amy pentru a sluji copiiilor. Ea a petrecut cincizeci și trei de ani în India înființând orfelinate pentru a salva copiii de la prostituție în templele hinduse și slujind oamenilor pe care i-a întâlnit. Amy a afectat viețile a nenumărați indieni, oferindu-le o speranță pentru un viitor pe pământ și în cer.

În timp ce slujea în India, Amy a primit o scrisoare de la o tânără doamnă care se gândea la viața misionară, ea a întrebat-o pe Amy: “Cum este viața misionară?” Amy a scris înapoi spunând simplu: “Viața misionară este o șansă de a muri.”

Fie ca noi toți să murim pentru sine în acest fel.

“El trebuie să devină mai mare, eu trebuie să devin mai mic”

Sursă text și poză: WomenOfChristianity